Aceasta este povestea unui sat ascuns între unduitoarele culmi ale dealului Istrița și a magicianului care l-a prefăcut într-una din cele mai frumoase destinații ale României de odinioară. Este o poveste a inspirației, a creșterii și decăderii, dar mai ales a inspirației și forței de creație.

     

Magicianul2Se spune că magicianul, un tânăr din neamul călătorilor greci, a ajuns pe aceste plaiuri din întâmplare. Le-a îndrăgit și le-a citit comorile. Era un magician modern. Un industriaș ce cu bagheta tehnologiei a făcut ca petrolul din cele 1000 de puţuri ce se aflau pe dealul Păcura Mare să plece la vale, spre mica rafinărie construită de el. Cisternele încărcate cu gaz plecau
din gara Monteoru în portul Brăilei şi, de aici, spre porturile din Marea Mediterană.
Astfel, bagheta fermecată a transformat aurul negru într-o ladă cu bani! Ce să facă Magicianul cu atâta bănet? Mai întâi a ridicat o biserică în mijlocul satului. Era nevoie de Primărie şi a făcut-o! Micul cătun se transformase peste noapte într-o renumită localitate! Unde să înveţe copiii? Imediat a ridicat o şcoală pentru băieţi şi fete! În fiecare an îi premia pe elevii silitori, apoi îi îndruma şi-i susţinea cu bani pentru a-şi continua studiile la şcoli înalte din centre universitare europene.

Cum mica aşezare Sărata Monteoru era bogată şi în ape tămăduitoare, Magicianul, ce se numea Grigore C. Monteoru, a hotărât să apeleze tot la bagheta fermecată. Imediat, o armată de constructori din Italia, Grecia, Turcia, Ungaria, conduşi de un renumit arhitect german, Eduard Honzik, a ridicat o mândră staţiune balneară, cu hoteluri moderne, cu bază de tratament, cu căzi din marmură, cabine cu duşuri şi tot confortul ce se impunea unei staţiuni de rang european. Uzina electrică, cinematograful, moara cu turbine, bazinele de stocare a apei minerale, farmacia şi doctorii renumiţi au completat
renumitele construcţii ale staţiunii. Bolnavii cu venituri modeste beneficiau de tratament gratuit în spitalul staţiunii balneare, construit şi întreţinut pe cheltuiala magicianului nostru.

Magicianul1În parcul “englezesc”, iluminat feeric, muzica militară cânta melodiile epocii: valsuri vieneze, polci, mazurci dar şi melodii populare româneşti, spre încântarea vizitatorilor români şi străini ce veneau să-şi caute sănătatea la Sărata Monteoru. Şi o găseau în câteva zile de tratament balnear. Nu degeaba staţiunea era cunoscută şi sub numele de Bastonul. Cei care veneau
în baston plecau bucuroşi pe picioarele însănătoşite miraculos! În ziua inaugurării oficiale a staţiunii balneare ce va purta numele întemeietorului ei, a fost invitată crema înaltei societăţi româneşti: Familia Regală, marile familii boiereşti, moşierii din împrejurimi dar şi familia tinerei şi frumoasei soţii a magicianului. Nu a lipsit Alexandru Candiano Popescu, marele erou de la Griviţa, ministrul Învăţământului, Spiru Haret, cu soţia sa, Ana, consulul la Constantinopole, Dumitru Petrescu, familiile Hariton, Carp, Tissescu, Cătuneanu şi mulți alții.

Invitaţii sosiţi cu caleşti şi cupeuri luxoase, conduse de surugii în livrele pompoase, erau conduşi în parcul conacului Monteoru, unde se răcoreau cu dulceţuri, fructe proaspete şi băuturi răcoritoare, la umbra arborilor exotici aduşi de pe toate continentele. Apa fântânilor arteziene ţâşnea răcoroasă din gurile fabuloase ale personajelor mitologice sau ale suavilor heruvimi. Ici-colo, dincolo de orangeriile şi serele cu flori şi legume, căprioare şi cerbi sfioşi păşteau nestingheriţi iarba mătăsoasă, iar mai sus, în terasele expuse la soarele binefăcător, se legănau cele mai fabuloase fructe din livada de aur
a familiei Monteoru.

Mai jos de biserică, apa lacului artificial purta bărcuţe uşoare, în care doamne elegante, în rochii lungi, cu pălării cochete şi umbreluţe cu franjuri, râdeau fericite alături de domni cu mustaţă, talie subţire şi gesturi curtenitoare.
Heleşteul era populat cu peşti exotici şi gingaşe lebede cu nelipsitele numere de balet.

Acum putea rivaliza cu cele mai vestite “Băi” ale vechiului continent:
Karlsbad, Baden-Baden, Aix-les-Bains, Deauville şi chiar a fost numităMicul Paradis, Perla Buzăului, Mica Elveţie.

Aşa cum sunt toate poveştile, unde Făt-Frumos este supus la grele încercări,aşa s-a întâmplat şi cu Magicianul nostru. Pentru el şi copiii săi bagheta fermecată nu a funcţionat. Slăbit sufleteşte după pierderea celor doi fii, Gogu, mort la 14 ani, şi Gheorghe, tânăr student la Paris, Grigore Monteoru părăseşte această lume pentru a-şi întâlni copiii. Ginerii săi, Lascăr L.
Catargiu şi dr. C. Angelescu i-au continuat opera începută. Ştrandul cu apă sărată era solicitat întreaga vară, iar vechiul Cazino, care azi nu mai există, întrunea cele mai exigente şi rafinate gusturi. Aici descindea protipendada vremii: politicieni, miniştri, oameni de afaceri şi moşieri. În timp ce doamnele se răcoreau pe terasa restaurantului, etalându-şi rochiile şi pălăriile aduse din voiajele de la Paris, presărând conversaţiile cu mici bârfe, domnii, între două partide de biliard sau ruletă, puneau cu patos “ţara la cale”, fumând trabuce aduse de peste ocean.

Magicianul3Aşa a fost odată …. Umbra războiului a trecut de două ori şi peste mirifica vale a Săratei. Ţinutul de vis al lui Grigore C. Monteoru se năruia văzând cu ochii. Un vânt aspru, un crivăţ ce sufla dinspre Răsărit a fost picătura ce a umplut paharul. O nouă orânduire venise şi pe valea Săratei. Oamenii noii puteri, neimplicaţi sufleteşte, se întrebau: – Pentru ce ne trebuie aceste clădiri cu ziduri groase din piatră, cu acoperişuri din cupru? Ce să facem cu tablourile cu rame aurite, late de 30-40 de cm, cu vasele orientale înalte de un metru şi cu stucaturile uriaşe ce împodobeau pereţii, cu mobila grea şi parcurile “englezeşti” şi “franţuzeşti”ce ne amintesc de o lume a bogaţilor? Dar mai ales, ce să facem cu bustul de marmură al lui Grigore C. Monteoru, aşezat în mijlocul staţiunii de către urmaşi, drept recunoştinţă pentru magicianul ce ridicase un cătun la rang de staţiune europeană? Jos cu toate acestea, noi suntem mai puternici decât aceste ziduri! Şi au pornit muncitoreşte la demolat! Parcă nimic nu se potriveşte mai bine pentru sfârşitul poveştii noastre decât basmul “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, în care Făt-Frumos, întors acasă din tărâmul fericirii, nu mai găseşte  nimic din tot ce lăsase odinioară. Dar cum speranţa moare ultima, acum se ivesc zori mai buni şi pentru acest colţ de ţară. Oameni, veniţi din alte părţi ale ţării, îndrăgind acest colţ de rai, dau speranţa că uniţi vor reuşi să renască mica localitate din
propria-i cenuşă, aidoma păsării Phoenix.

Legenda povestita de d-na Marcela Marin